Revistele şi designul (1)

Expoziţia din vara-toamna asta de la Design Museum are în prim plan o cronologie a designului britanic. Asta pe lângă conferinţele lui Tom Dixon, Ron Arad, Paul Smith s.a.

Ce ma interesează este însă această istorie recentă a designului britanic, care, aproximativ odata la un deceniu este punctată de apariţia câte unei reviste de o calitate uimitoare – ca să enumăr câteva, începând cu anii ’50: The Sunday Times Magazine, Nova, TimeOut, I.D., The Face, Sleazenation, Dazed & Confused. În designul german, de exemplu, după război, se întâmplă mai puţine lucruri notabile la nivel de carte şi revistă. Figura genială în acest domeniu este, fără îndoială, Willy Fleckhaus. El a lasat moştenire o colecţie excepţională a revistei Twen, designul iconic al cărţilor de la Suhrkamp şi o nouă abordare e revistelor săptamânale, Frankfurter Allgemeine Zeitung Magazin, care ajusese o reală platforma pentru design, fotografie şi text de calitate. Însă Fleckhaus este oarecum unic în peisajul german, nu prea se mai ridică nimeni la nivelul lui, mai ales că el are o influenţă bună şi asupra calităţii textului din revistele pe care le desenează. Pe lângă asta cei mai mulţi designeri de origine germană se mutaseră la New York. Plus ca în domeniul designului de obiect şi al arhitecturii, moştenirea Bauhaus se simte mult mai pronunţat decât în designul grafic.

Sa le luăm pe rând.

The Sunday Times Magazine

Perioada de maximă vizibilitate se leagă de numele lui David King şi Michael Rand în anii ’60. Prezenţa lor la Sunday Times revoluţionează inclusiv designul ziarelor. Printre procedeele remarcabile sunt “decuparea” fotografiei – adică recadrarea ei, un lucru pe care mulţi fotografi îl detestă, pentru ca în general designerii nu mai ştiu să facă asta şi o fac prost – ceea ce rezulta în deschiderea compoziţiei paginii spre exteriorul ei. Alt procedeu folosit de King era compunerea de secvenţe fotografice foarte lungi, fapt care genera o experienţă cinematică nouă.

Nova

A trăit zece ani şi a fost cea mai avangardistă revistă a vremii. Realizată de oameni pasionaţi de experienţe reale, care puteau să intereseze cititorii, şi nu de surogate, a darâmat toate tabuurile vremii: homosexualitate, implanturi cu silicon, viaţa femeilor în penitenciare s.a.m.d. Pe lângă asta pictorialele de modă, conceptuale, nu doar despre haine. Deschide drumul pentru ceea ce vor fi mai târziu I.D. şi The Face. Tot ce a fost excepţional acolo se leagă de numele lui David Hillman – cel care a fost partener la Pentagram şi a redesenat The Guardian în anii ’80.

The Face

Despre The Face e ca şi când nu ar mai trebui să spui nimic. Biblia revistelor timp de mai mult de două decade, The Face a găzduit cei mai talentaţi designeri ai momentului, în mai multe etape. Desenată de Neville Brody a fost continuată de Lee Swillingham până aproape de momentul la care a dispărut, în 2004. Totul este revolutionar la The Face: indentiatea, tipografia, fotografia, ilustraţia, abordarea editorială. Pe modelul mai vechi al Nova, The Face era singura revistă de pe piaţă in care puteai să vezi 10 pagini de imagini socante, intrigante, ameţitoare, cu legende scrise atât de bine încât înţelegeai perfect despre ce e vorba, introducere pentru o bucată de text de 15.000 de cuvinte. Cu o asemenea introducere citeai textul pe nerăsuflate.

Dazed & Confused

Dazed trăieşte bine-mersi – însă perioada de excelenţă grafică, perioada lui Peter Stitson, a trecut. Reorientată pe o tendinţă glam, destul de sclipicioasă pentru o revistă care a pornit cu texte “grele” şi fotografie la fel, Dazed recuperează acum ceea ce în general a distrus toate revistele mari: mariajul nefericit între calitatea publicaţiei şi politica de reclamă, în general simplistă şi nu rareori de-a dreptul retardată.

Este relevantă aici observaţia lui David Hillman. În anii ’60 cataloagele anuale ale asociaţiei designerilor D&AD cuprindeau aproape integral design de carte şi revistă. Acum conţin aproape integral advertising.

În logica reducţionistă în care carte şi revistă egal educaţie, responsabilitate, evoluţie iar advertising egal consumism, care ar fi concluzia? Fireşte că lucrurile sunt mai nuanţate de atât, însă ce conteaza până la urmă este tendinţa generală.

(va urma)