by Ray at August 28th, 2009
Filed under: Artă
Mi s-a intiparit in memorie Arta pentru Mase odata cu expozitiile grupului Supernova. Reductionist vorbind, ei preluau obiecte de consum si le “traduceau” in obiecte de arta, iar rezultatul era ceea ce se numea Arta pentru mase. Era implicita critica societatii de cosum dar si comentariul asupra alienarii care acompaniaza o astfel de societate.
Intr-o maniera simiara, Will Gompertz, scrie o istorie a artei moderne “la minut”. E un fel de “par mai stralucitor in 7 zile” sau “arde caloriile mai repede cu suplimentul nostru nutritiv” sau “cu noi poti sa-ti implinesti toate visele”.
Traducerea in maniera consumista a unuia dintre ultimele domenii necontaminate, cum e istoria artei, poate fi privita din aceeasi perspectiva, aceea a privirii critice asupra obsesiei consumismului. Sapoul textului e chiar putin ironic, iar ironia se pastreaza pe parcurs.
E simpatic insa faptul ca, asumind toate acestea, dupa ce citeste textul, oricine poate sa intre in pielea unui “admirator de Dali”, din categoria “ascultatorilor extaziati de Vivaldi”. E o postura falsa insa, despre arta reala afli lucruri dupa niste lecturi mult mai aprofundate.
Genul acesta de text insa, problematizeaza exact relatia pe care o creaza intre public si arta. Arta pe care publicul poate sa o genereze involuntar dar nu o si consuma decit impachetata “2 la pret de 1″.
Iata citeva paragrafe mai jos, textul integral il gasiti pe site-ul Times
Mi s-a întipărit în memorie Artă pentru Mase odată cu expoziţiile grupului Supernova. Reducţionist vorbind, ei preluau obiecte de consum si le “traduceau” în obiecte de artă, iar rezultatul era ceea ce se numea Artă pentru mase. Era implicită critica societăţii de cosum dar şi comentariul asupra alienarii care acompaniază o astfel de societate.
Într-o manieră similară, Will Gompertz, scrie o istorie a artei moderne “la minut”. E un fel de “păr mai strălucitor în 7 zile” sau “arde caloriile mai repede cu suplimentul nostru nutritiv” sau “cu noi poţi să-ţi împlineşti toate visele”.
Traducerea în manieră consumistă a unuia dintre ultimele domenii necontaminate, cum e istoria artei, poate fi privită din aceeaşi perspectivă, aceea a privirii critice asupra obsesiei consumismului. Șapoul textului e chiar puţin ironic, iar ironia se păstrează pe parcurs.
E simpatic însă faptul că, asumând toate acestea, după ce citeşte textul, oricine poate să intre în pielea unui “admirator de Dali”, din categoria “ascultătorilor extaziaţi de Vivaldi”. E o postură falsă însă, despre arta reală afli lucruri după nişte lecturi mult mai aprofundate.
Genul acesta de text însă, problematizează exact relaţia pe care o crează între public şi artă. Arta pe care publicul poate sa o genereze involuntar dar nu o şi consumă decât împachetată “2 la preţ de 1″.
Iată câteva paragrafe mai jos, textul integral îl găsiţi pe site-ul Times.
Impressionism — painting outside of a studio with quick, loose brushstrokes to capture an evocative impression of their subject. Van Gogh was an Impressionist but wanted to express how he felt about what he saw so he distorted the subject. This helped to lead to Expressionism practised by artists from Edvard Munch through to Francis Bacon. The Fauves (wild beasts) expressed themselves by painting with bright colours. Jackson Pollock did it by throwing or dripping paint on a canvas. His paintings were abstract — Abstract Expressionism.
Cezanne was very important. He began as an Impressionist but then started to look at a subject from two different perspectives to represent how we see. Picasso and his friend Georges Braque were very impressed and started to paint subjects from lots of different views. This is Cubism. Marcel Duchamp was a Cubist but then changed art for ever. He said the idea is more important than the medium and refused to stick with the limited choice of canvas or stone. So he chose everyday objects and called them art because he had altered their context. This led to Conceptual Art where the idea becomes the medium.
The Dadaists were very cross. They blamed the horrors of the First World War on the Establishment’s reliance on rational and reasoned thought. They radically opposed rational thought and became nihilistic — the punk rock of modern art movements. Dada plus Sigmund Freud equals Surrealism. The Surrealists were fascinated by the unconscious mind, as that’s where they thought truth resided. Piet Mondrian thought he could paint everything he knew, felt and saw by using two lines placed at rectangles and three primary colours. This was called Neo-Plasticism and was inspired by Cubism. So was Futurism, which is Cubism with motion added. Vorticism is the same as Futurism, but British. The Minimalists might represent the real truth because they weren’t trying to represent anything. Performance Art is Dada live.
by Ray at August 14th, 2009
Filed under: Reviste
1 Comment >
#Expozitia din vara-toamna asta de la Design Museum are in prim plan o cronologie a designului britanic. Asta pe linga conferintele lui Tom Dixon, Ron Arad, Paul Smith s.a.
Ce ma intereseaza este insa aceasta istorie recenta a designului britanic, care, aproximativ odata la un deceniu este punctata de aparitia cite unei reviste de o calitate uimitoare — ca sa enumar citeva, incepind cu anii ’50: The Sunday Times Magazine, Nova, TimeOut, I.D., The Face, Sleazenation, Dazed & Confused. In designul german, de exemplu, dupa razboi, se intimpla mai putine lucruri notabile la nivel de carte si revista. Figura geniala in acest domeniu este, fara indoiala, Willy Fleckhaus. El a lasat mostenire o colectie exceptionala a revistei Twen, designul iconic al cartilor de la Suhrkamp si o noua abordare e revistelor saptamanale, Frankfurter Allgemeine Zeitung Magazin, care ajusese o reala platforma pentru design, fotografie si text de calitate. Insa Fleckhaus este oarecum unic in peisajul german, nu prea se mai ridica nimeni la nivelul lui, mai ales ca el are o influenta buna si asupra calitatii textului din revistele pe care le deseneaza. Pe linga asta cei mai multi designeri de origine germana se mutasera la New York. Plus ca in domeniul designului de obiect si al arhitecturii, mostenirea Bauhaus se simte mult mai pronuntat decit in designul grafic.
Expoziţia din vara-toamna asta de la Design Museum are în prim plan o cronologie a designului britanic. Asta pe lângă conferinţele lui Tom Dixon, Ron Arad, Paul Smith s.a.
Ce ma interesează este însă această istorie recentă a designului britanic, care, aproximativ odata la un deceniu este punctată de apariţia câte unei reviste de o calitate uimitoare – ca să enumăr câteva, începând cu anii ’50: The Sunday Times Magazine, Nova, TimeOut, I.D., The Face, Sleazenation, Dazed & Confused. În designul german, de exemplu, după război, se întâmplă mai puţine lucruri notabile la nivel de carte şi revistă. Figura genială în acest domeniu este, fără îndoială, Willy Fleckhaus. El a lasat moştenire o colecţie excepţională a revistei Twen, designul iconic al cărţilor de la Suhrkamp şi o nouă abordare e revistelor săptamânale, Frankfurter Allgemeine Zeitung Magazin, care ajusese o reală platforma pentru design, fotografie şi text de calitate. Însă Fleckhaus este oarecum unic în peisajul german, nu prea se mai ridică nimeni la nivelul lui, mai ales că el are o influenţă bună şi asupra calităţii textului din revistele pe care le desenează. Pe lângă asta cei mai mulţi designeri de origine germană se mutaseră la New York. Plus ca în domeniul designului de obiect şi al arhitecturii, moştenirea Bauhaus se simte mult mai pronunţat decât în designul grafic.
Read the rest of this entry >