Tate Modern i-a pus la dipoziţie pereţii pentru un soi de experiment tipografic.
Practic ea scrie istoria artei moderne pe pereţi; o aglomerare de curente, concepte, şcoli de gândire, nume de artişti, momente şi altele, toate scrise pe pereţi într-o structură foarte complexă. Nu are rost să descifrezi tot ce e acolo, ţi-ar lua cel puţin o zi întreagă, efectul este admirabil. În tipografie în general se pune accentul pe eficienţa scrierii (lizibilitate, coerenţă, ierarhie). Respectă principiile clasice, construind o operă de artă din litere care compun cuvinte care contin alte opere de arta şi tot asa până când rezultă această arhivă imensă, caligrafiată admirabil.
E Sara Fanelli, despre care am crezut la început ca e David Shrigley.
Se ocupă în general cu ilustraţie de carte, e prima dată când realizează un proiect tipografic de proporţii.
Experimentul e comparabil cu cel al lui Dwiggins despre care designerii ştiau că a influenţat istoria desigului de caractere iar păpuşarii ştiau că a revoluţionat felul în care păpuşile aveau modelate feţele pentru a fi uşor vizibile de la distanţa. Artistul era acelaşi, pasionat de amândouă domeniile.
Am auzit prima dată de David Shrigley când a intrat în selecţia de la Yvon Lambert. Galeria tipărise o invitaţie la prima lui expoziţie, care arăta aşa:
Shrigley este ilustrator, street artist, animator, etc. Preocupat mai ales de expresia satirica/macabra a desenului, specifica pentru arta critica, punk, problematizind ceea ce teoreticienii numesc alienare. De exemplu videoclipul pentru Blur — Good Song e fara indoiala genial.
Anul acesta la galeriile Tate il intilnesti la tot pasul cu diverse proiecte. Unul controversat e cel cu solnita (cum se numeste cealalta, pipernita?!). Printre altele niste carti postale care arata foarte bine. Spread the black humour!
Shrigley este ilustrator, street artist, animator, etc. Preocupat mai ales de expresia satirică/macabră a desenului, specifică pentru arta critică, punk, problematizând ceea ce teoreticienii numesc alienare. De exemplu videoclipul pentru Blur – Good Song e fără îndoială genial.
Anul acesta la galeriile Tate îl întâlneşti la tot pasul cu diverse proiecte. Unul controversat e cel cu solniţa (cum se numeşte cealaltă, piperniţă?!). Printre altele nişte cărţi poştale care arată foarte bine. Spread the black humour!
Prima jumătate a lui iulie am petrecut-o la workshopul de typeface design de la Reading. E o lume mică, dar selectă şi cu preocupări majore în ce priveşte modul de a percepe şi a reprezenta lumea din jur, de la modul banal la cel mai complex.
Desen, evaluare, pagini, caractere latine, indiene, tibetane, arabe, chirilice, greceşti, tipografia pentru cărţi, dicţionare, semnalizare, branding, iPhone şi tot aşa, zi de zi, până la epuizare.
Nu e o noutate că problematica designului de caractere tipografice este esenţială pentru felul cum vom citi peste 10–20 de ani şi modul în care copiii vor învăţa să citească în viitor.
Cu alte cuvinte “will humans continue to win?”
Fotografie de Dan Rathigan
Un screenshot cu sans-seriful la care lucrez – fereastra de spaţieri în FontLab.
Update (23.07.09)
Reed Reibstein a scris un raport pe care l-a publicat Mario Garcia pe blog. În prima imagine sunt eu cu Gerry Leonidas corectând desenele.
Inregistrările “drawing board” sunt un lucru destul de comun în interiorul comunităţilor profesionale: şcoli, studiouri, departamente vizuale.
De asemenea în redacţii, majoritatea oamenilor care lucrează sau doar trec pe acolo, văd zi de zi designeri care lucrează la machetele paginilor. Unii dintre ei doar privesc, alţii spun fraze de genul: “eu aş face aşa sau pe dincolo”. Alţii, mai ales colegii tăi, îţi sugerează ca articolul lor ar trebui să fie cu negru sau cu roşu sau sa înceapă cu un citat mare, etc. Alţii, mai ales redactorii seniori, deseori au tendinţa de a-ţi smulge, la propriu, mouse-ul din mână, pentru a-şi putea previzualiza singuri “citatul mare din deschidere”. Niciodată când se întimplă asta, nu iese bine.
Îmi amintesc o frază dintr-una din conferinţele Editorial Design “…editors f***ing around with the headers”.
Se desprind de aici două probleme.
Prima ar fi excesul de competenţă combinată cu lipsa de respect. A nu respecta munca unui designer e o problema autoreferenţială. E o lipsa de respect şi seriozitate în ce priveşte propriile task-uri. Înseamnă să pierzi de fapt detaliile profunde ale muncii lui, să-l descalifici înainte să vezi realmente de ce e în stare.
A doua ar fi lipsa de competenţă a designerului. Din păcate, este foarte răspindită. Când e dublată de lipsa de competenţă a editorului, ce tipăresc ei e catastrofal şi vedem asta pe tarabe fără prea mult efort.
De unde se naşte acest conflict între copy şi art, editorial şi vizual? Din natura intrinsecă a muncii “artistului” care prin obişnuinţă este individuală. Pictorii, sculptorii, graficienii au lucrat astfel de-a lungul istoriei. Însă aceste lucruri funcţionează în oglindă. Și scriitorii lucrau la fel. Tendinţa individualistă în artă este direct proporţională cu calitatea.
Și în design e la fel. Deb Bishop spunea la un moment dat “never show unfinished work”.
De câţiva ani, revista Novum, în trecut numită Gebrauchsgraphik (Paul Rand spunea ca a fost cel mai bun manual de design pentru el) publică lunar pe ultima pagină un fel de antologie vizuală sortată pe teme, sau mai bine zis pe trenduri. Sunt în general imagini cu rol simbolic, folosite pe coperţile foarte variate ale multor reviste. Urşi polari, cranii, moş craciuni, cifre, bani, Obama, etc.
Imaginile din aceste “arhive” ne subliniază odata în plus, valoarea culturală şi reperele afective care se ascund între paginile cărţilor/revistelor, obiecte pe cale de dispariţie. Cât de mult se va păstra din toate astea când printul va dispărea complet, ne spune Jeff Jarvis.
Tate Modern i-a pus la dipoziţie pereţii pentru un soi de experiment tipografic.
